Ioulia nu putea să creadă ce noroc ciudat i-a surâs când, într-o dimineață nebuloasă, a primit un telefon care părea mai degrabă o chemare din altă lume. Fusese angajată de o familie înstărită din Glyfada, cu promisiunea unei vieți liniștite într-o vilă scăldată de miresmele pinilor, având grijă de doi băieți gemeni, dornici și scormonitori ca șerpișorii verzi. Familie bizară, soțul și soția pluteau ca două insule în mare: savuroși de departe, reci când se apropiau. Soția, Eleni, era ca o umbră discretă, alunecând fără urmă prin sufragerie, abia aruncând o privire către copii. În schimb, soțul, Alexandros, îi sorbea pe băieți cu ochii lui ca două măsline negre, adânci și nesfârșite.
Orele treceau ca niște corăbii din hârtie rapide și fără rost când Ioulia era cu Alexandros și gemenii. În visul acela cețos, privirile lui păreau să ardă mai tare zi de zi, iar inima ei bătea bezmetic, de parcă ar fi vrut să spargă coaja pieptului. Totul părea o piesă uitată dintr-un teatru vechi din Plaka: dragostea se simțea nepotrivită, dar nu putea s-o alunge.
Într-o seară în care luna se răsturna peste acoperișuri, Alexandros a venit la ea cu ochii ca doi pești strălucind în adâncul mării. I-a zis, într-o șoaptă, că doar copiii îl mai leagă de Eleni. Dragostea lui pentru Ioulia curgea ca mierea peste semințele unei noi vieți. A declarat că va divorța, fiindcă soția lui plutea mereu departe, visătoare și nepăsătoare față de lume, copii și el.
Ioulia s-a simțit copleșită, ca într-o piață aglomerată din Monastiraki unde toți vânzătorii îi strigau numele. Nu-și dorise vreo dragoste interzisă știa că soțul altcuiva era ca rodia amară: frumoasă dar cu sâmburi aspri. Însă nu-și putea îngropa sentimentele. A simțit că se află într-o răscruce strâmbă de drumuri de țară sub cerul tulbure al Peloponezului, cu decizii groase ca ceața.
Zilele curgeau precum cafeaua amară pe farfurioarele mici: avea grijă de copii și se lăsa purtată de valurile discuțiilor cu Alexandros, totul înconjurat de atmosfera unei povești incerte, ca un vis din care nu te poți trezi. Viitorul îi apărea ca o tavliță cu zaruri necunoscute trebuia să-și aleagă pașii cu grijă, să nu piardă echilibrul pe podeaua acoperită de miraje.
Inima ei se lupta, plină de neliniște și dorință, știind că oricare drum ar alege, ar fi presărat cu obstacole și alegeri dificile. Voia să pună pe primul loc liniștea sufletului ei și bucuria copiilor. Undeva, în cotloanele acestui vis grec, spera că va găsi o cale spre lumină, iubire adevărată și un viitor unde va putea râde liniștită sub un smochin, numărând drahmele fericirii.
