Deși facem deja economii la orice capitol posibil, ieri, după ce am încasat salariul, soția mea mi-a mărturisit cu hotărâre: Vasilis, trebuie să punem bani deoparte ca să-i cumpărăm apartament lui Alexandros când va fi mare. Sincer, mă așteptam la această discuție, dar nu pot spune că m-a mulțumit. Mi-am dat seama că trebuie să notez motivele mele, ca să-mi limpezesc gândurile.
Acum mai bine de zece ani, am venit dintr-un sat mic din Peloponez în Atena, ca să câștig bani. Lucrez pe șantiere de construcții e muncă aspră, bătută de soare și vânt, și aproape tot ce câștigam îi trimiteam mamei mele din Kalamata, ținând doar cât să am de transport și de-un souvlaki pe săptămână. Prietenii și colegii m-au sfătuit să pun bani deoparte pentru un apartament în Atena, dar inima mea a fost mereu la mama. Ea avea, pe lângă mine, încă doi băieți, dar doar eu îi trimiteam tot, fără să păstrez nimic. Frații mei ajutau și ei, dar nimeni ca mine.
După ce m-am însurat cu Eleni, ne-am mutat în apartamentul strâmt din Kallithea, împreună cu mama și bunica ei, Fotini și Maria, și pereții aceia n-au mai fost vopsiți din Grecia lui Karamanlis. La început, m-am comportat frumos cu toată lumea, dar parcă nu puteam să mă apropii cu adevărat nici de soacră, nici de bătrâna Maria. Am crezut că va trece, că o să mă încălzesc la suflet, dar, din păcate, reacția a devenit mai rece, nu invers.
La un an după nuntă, mi-am schimbat atitudinea în rău: ieșeam la taverna din colț, beam prea mult țipouro, ajungeam acasă supărat și mă certam cu Eleni și cu socrii mei. Am început să critic că nu avem bani de reparații și să scot ochii pentru orice nimic. Soluția normală ar fi fost divorțul, însă Eleni, plină de dragoste și naivitate, a crezut că un copil ne va apropia. Și așa a rămas însărcinată, aducându-l pe Alexandros pe lume.
Situația a devenit și mai grea. Concediul pentru copil abia ne ajungea de Pampers. Bugetul nostru era comun, dar mereu insuficient. Mama soacră, Fotini, plătea facturile din salariul ei modest de la spital. Maria rupea din pensia ei mică de la OGA ca să pună deoparte pentru medicamentele scumpe de care are nevoie Eleni are probleme cronice de sănătate. Ce mai rămânea, mergea pe alimente. Bătrâna Maria păstrase ceva bani de înmormântare, dar ne-a dat totul pentru nuntă.
Speram că rudele mele vor contribui la cheltuielile de nuntă, dar nimeni n-a dat niciun cent. Am făcut totul din banii bunicii și ce-am câștigat la șantier. Deși am fi putut sărbători discret, eu am insistat să invit jumătate de sat iubesc nunțile grecești mari.
În cei șapte ani de căsnicie, am continuat să-i trimit mamei bani pentru casă și reparații. Cu banii mei și ai fraților mei, a cumpărat electrocasnice noi și mobilier. În timp ce acasă, la noi, trăiam cu minimul, eu tot ascundeam bani să-i trimit mamei. Eleni a aflat de ascunziș: ne-am certat rău atunci, dar am promis că nu fac asta la nesfârșit.
Când s-a dus mama mea, eu și fratele cel mare am decis (cu naivitate, cred acum) să cedăm partea noastră de casă fratelui cel mic. Așa am considerat noi, bărbați generoși, că trebuie făcut. Mama nu mai avea nevoie, iar cel mic era cel mai necăjit.
Uitându-mă înapoi, văd cât de mult s-au dus banii și grija mea spre familia mea de origine, în timp ce Eleni și ai ei m-au tot ajutat fără să se plângă. După ce s-a născut copilul, am devenit mai supărat, avar, greu la vorbă bună. Eram rece și zgârcit când venea vorba de nevoile casei și ale copilului. Am ajuns să mă cert din orice cu Fotini, să ridic vocea fără motiv, și să beau prea mult.
Eleni suportă totul. Nu vrea să mă părăsească: Alexandros e mic, sănătatea ei șubredă, și e teamă că va rămâne fără venit dacă pierde locul de muncă la spital. Eu folosesc mereu situația asta ca să-i amintesc cine ține casa, că noi trei trăim din munca mea deși, de fapt, trăim dintr-un buget comun, unde fiecare pune cât poate, inclusiv mama și bunica Eleni.
Am discutat de multe ori despre visul de a cumpăra un apartament pentru Alexandros și eu mi-l doresc, dar știu că nu avem destui bani. Ieri, am spus răspicat că trebuie să economisim o treime din ce aduc eu acasă altfel nu-i dăm copilului nicio șansă la un viitor liniștit. Asta însă ne-ar condamna pe toți la ani de privațiuni și lipsuri, iar Eleni nu vrea să accepte. Dar eu am zis clar că așa trebuie.
Tot ce am adunat, tot ce am câștigat, pare că s-a dus pe apa sâmbetei. Simt că Eleni nu mă mai crede când spun că strâng banii pentru apartamentul lui Alexandros crede că, de fapt, vreau să am rezerve și să plec, lăsându-le pe toate ale mele, chiar cu prețul lipsurilor lor. Am vorbit deschis: mi-am mărturisit temerile, iar ea pe ale ei. În sinea mea, Eleni m-a amenințat de multe ori că mă va da afară dacă nu-mi schimb purtarea, dar nu vrea cu adevărat să se despartă. Eu, la rândul meu, mă simt prins între propriile îndoieli, frustrări și nevoi.
Totuși, orice s-ar întâmpla, știu că familia e rădăcina și sensul vieții unui bărbat grec. Am greșit deseori punând trecutul și obligațiile peste cei de acum, din casa mea. Mi-am dat seama că nu lupta pentru moșteniri, economii sau apartamente ne ține împreună, ci bunătatea, înțelegerea și răbdarea. Dacă nu-mi schimb comportamentul și nu prețuiesc ce am aici, riscul e să rămân singur, cu buzunarele goale și inima și mai goală.
Azi, ca să fiu un bărbat cu adevărat grec și un tată cu suflet mare, aleg să fiu recunoscător pentru ai mei și să caut echilibrul, nu doar să adun bani ascunși pentru vise sau pentru mine însumi. Asta e lecția pe care sper să o țin minte, înainte să fie prea târziu.
