Să-ți spun ce s-a întâmplat la noi, de-ai zice că-i poveste de la televizor! Era seara în care pregăteam un mic parastas pentru tata, care ne-a lăsat cu dor și multe amintiri frumoase. Totul părea obișnuit, lumea vorbea în șoaptă, iar mirosul de plăcinte cu brânză plutea prin casă. Când, dintr-o dată, apare fratele meu, Alexandros, după ce-a trăit peste hotare vreo cincisprezece ani. Îți dai seama, abia dacă ne-a călcat pragul de două ori în tot timpul ăsta. Și fix în a noua zi după ce tata s-a stins, a venit pe fugă și toți am rămas cu gurile căscate.
Alexandros era agitat de parcă l-ar fi fugărit cineva, întreba de una, de alta, scotocea prin sertare și dulapuri fără să se uite la nimeni în ochi. Nici nu apucase să se încălzească bine în casă de când s-a mutat, asta în timp ce Ioanna, sora mea, s-a dedicat suflet și trup, stând lângă tata și mama, neîncetat. Numai că Alexandros n-a venit aici să-și ia rămas bun de la tata, cum am fi crezut. De fapt, căuta altceva și parcă nici nu voia să ne lase să ne revenim din pierdere.
Ioanna căuta din priviri vreun semn de alinare din partea lui Alexandros, dar nimic… Părea preocupat doar de el și de bunurile din casă, întrebând ba de actul ăsta, ba de cutia cealaltă. La un moment dat, a scos niște hârtii și, cu un ton rece, a început să afirme că părinții ar fi trecut toată averea pe numele lui încă dinainte de Olimpiada de la Atena, să tot fie vreo douăzeci de ani în urmă. A tot sugerat că el trebuie să aibă controlul, că Ioanna ar fi vrut să-i ia casa de sub nas. Bineînțeles, Ioanna, prea bună la suflet, s-a simțit oribil; a început să plângă, și cu o mână la piept a ieșit din casă, urmată de câțiva dintre cei apropiați nouă, pierduți și ei de uimire.
Dar Alexandros n-a plecat imediat. A rămas încă vreo săptămână, a chemat un tâmplar să schimbe toate yalile și să pună gratii la ferestre, de zici că ne pregătea casa pentru asediu și nu pentru liniștea după tată. Apoi, dintr-odată, s-a suit în avion și s-a întors la soția lui, în Germania.
N-a trecut mult, că am primit vești de la vecina lui din străinătate: Alexandros s-a îmbolnăvit grav, medicii spun că nu se știe cât o mai duce, iar boala lui seamănă ciudat de mult cu ce-a avut și tata. Când nevasta lui a aflat, nici nu prea a vrut să-l păstreze lângă ea. L-a trimis degrabă acasă, spunând că e prea mult pentru ea.
Ioanna, deși și ea încă își linge rănile lăsate de frate, nu ezită nicio clipă să-i sară în ajutor. Consideră că datoria de familie e sfântă frate de sânge este, oricât m-ar fi necăjit zice ea cu glas tremurat. Însă fiica ei, Maria, nu vede cu aceiași ochi povestea. Îi este teamă că mama ei o să-și pună viața pe pauză din nou, sacrificând tot pentru cel care n-a prețuit-o niciodată. I-a spus clar: Mama, noi și copiii te iubim, ai făcut destul, gândește-te și la tine și la timpul tău cu noi!.
Acum, Ioanna stă ruptă între datoria față de Alexandros, care chiar are nevoie de sprijin, și dorința fiicei sale de a se bucura împreună de viață, la o cafea bună pe malul mării cu nepoții alergând pe lângă ea. O înțeleg perfect, să fiu sinceră, grea încercare. Îi port de grijă și sunt tot timpul aproape de ea, pentru că orice-ar alege, are nevoie de sufletele ei dragi aproape.
Cam așa vede Ioanna viața: între datoria față de sânge și râsetele calde ale copiilor. Ce va alege, numai ea știe!
