În timp ce primăvara domnea peste Atena, părinții mei, Nikos și Eleni, au început să vorbească despre vânzarea micii lor parcele din suburbia Kifisia. Vârsta și sănătatea fragilă nu le mai permiteau să se îngrijească de grădină. Mia, fiica lor cea mare, creștea doi copii, lucra la spital și nu putea fi de ajutor. Au tot ezitat, jonglând gânduri ca niște frunze purtate de vânt, dar în cele din urmă au hotărât.
Când Mia a auzit de decizie, a simțit o ușurare dulce: nimeni nu va mai arunca priviri grele, nimeni nu va mai cere ajutor la weekenduri. Era atât de complicat să găsească timp pentru a plivi legume, mai ales că distanța era kilometrul olimpic. De multe ori Mia le-a sugerat părinților să vândă și să cumpere o parcelă mai aproape de casa lor din Glyfada. Nu voia să stea mereu aplecată, nici să-și sacrifice zilele libere. Visa la un spațiu de relaxare: să citească „Odiseea”, să facă picnicuri sub stejar, să mângâie parfumuri de iasomie. Pentru mine, era locul unde adăposteam borcanele de dulcețuri de portocale.
Weekendurile erau ca niște valuri pe care Mia și Petros, soțul ei, le traversau fără oprire. Niciodată nu era destul timp pentru gospodărie; Petros, inginer la o firmă ce construiește clădiri cu vedere la portul Pireu, era chemat uneori și sâmbăta. Mia știa că parcela aducea mai multă osteneală decât odihnă, mai ales după acele weekenduri în care plantele creșteau ca din vis și timpul se topea precum untul pe pita.
Decizia a adus liniște. Au vândut parcela pentru 40.000 euro. Ani la rând au trăit fără griji, ca niște corali pe fundul mării. Apoi, pe neașteptate, Mia s-a plictisit. Visa noaptea la un loc unde putea să se adune cu cei dragi, sub crengile de migdal sau pe marginea unui hamac zgâriat de vânt. Petros a propus să cumpere o altă parcelă.
Programul de muncă a devenit stabil ca o statuie. De sâmbătă până duminică, familia putea urca la țară, în Maraton. Ar fi fost plăcut și pentru copii Leonidas și Antigoni să se joace în iarba verde, să-și umple buzunarele cu măsline și bobițe de struguri. Au decis să nu planteze legume, ci doar pomi și tufe cu fructe. Au informat părinții: acea parcelă va fi doar pentru răgaz, nu pentru răspunsuri dure și plivitul obositor. Ideea a plăcut tuturor, ca un dans sirtaki.
Au analizat zeci de oferte. Într-un târziu, au găsit parcela potrivită, cu o casă albă ca laptele, cu terasă și pomi răsădiți de mâini vechi. Vânzătorul era un bătrân pe nume Panagiotis. Rămas fără soție, nu se mai ocupa de grădină și a decis să-și vândă bucata de amintiri.
Totul s-a aranjat într-o zi de martie, ca și cum ar fi fost scris într-un manual de geometrie. Mia era încântată: visul păstrat în trupul său a devenit realitate. Acum aveau un loc unde să poată dormi sub stele, să se bucure de briza și de foșnetul frunzelor de dafin. Au hotărât să facă renovări vara. Așa au și făcut.
Săptămâna întâi a trecut tăcută, ca un cor de pescăruși. Dar Panagiotis, bătrânul, a început să apară pe neașteptate. Spunea că vine să ia restul lucrurilor. Nimeni nu a zis „nu”. Totuși, el a început să ofteze grav; mai întâi s-a scuzat pentru tufișurile eliminate erau uscate. Apoi s-a plâns de crinii din curte, care nu-i plăceau.
Panagiotis repeta că nu fusese așa ceva înțelegere: tufa de leandru era plantată cu soția lui acum vechi, și visul lui era să păstreze merișorul magic. Apoi a observat că, acolo unde erau căpșuni, zăceau acum pietre de granit, ca niște mici insule plutitoare.
Bătrânul a făcut un tur sacramental pe lângă casă. Oriunde se oprea, găsea ceva de reproșat. În cele din urmă, Petros n-a mai rezistat și a rostit tare: „Am plătit euro pentru acest teren. Pe acte suntem stăpânii. Decidem singuri ce crește și ce nu.”
În contract nu scria că fostul proprietar rămâne să se ocupe de grădină. Dacă ar fi scris, nu s-ar fi semnat. Panagiotis a ieșit tăcut, dar a revenit a doua zi cu un tufiș de busuioc în brațe, voind să-l planteze unde era trandafirul.
Petros a întrebat lung și scurt: „Ce dorești?” Panagiotis a oferit să le dea banii înapoi și să rămână el pe teren. Ei au refuzat. Bătrânul a plantat totuși tufișul. A venit și vecina, Katerina. S-a mirat să-l vadă pe Panagiotis. Bătrânul a început să se plângă de noii proprietari. Katerina a zis că Mia și Petros aveau dreptul să dispună de teren cum vor. Dar nu puteai să-i explici asta pensionarului și să nu se supere.
Curând, vecina a povestit că Panagiotis se ceartă cu toți pe strada lor de mică suburbie. De când i-a plecat soția, firea lui era ciudată, ca un papagal ce stă în ploaie. Nici nu se așteptau la liniște: tot venea și arunca priviri și plante. Katerina a încercat să-i sugereze să meargă la autoritățile locale, să îi explice bătrânului ce s-a întâmplat.
Cât timp dialogul a continuat, Panagiotis s-a strecurat și a plantat tufișul, apoi a plecat ca un vânt subțire. A revenit să ia mai multe lucruri, a mutat niște pietre, și a plecat în tăcere.
La răsărit, Petros a plecat la serviciu, în centru. A povestit colegilor. Iannis și Stelios i-au explicat că parcela a venit cu „prika”, ca o zestre. Totuși au hotărât să ajute: au început să ridice un gard solid. Panagiotis n-a venit decât după câteva zile. Când a ajuns, a găsit poarta încuiată; nu mai putea intra.
A strigat, a încercat să sară gardul, apoi a alergat la primărie. Acolo toți știau că bătrânul nu lăsa noii proprietari să trăiască în pace. Nu știm ce i-au spus, dar după aceea nu a mai venit decât o singură dată să-și ia restul plasei cu lucruri.
În vis, gardurile creșteau ca niște linii de cerneală pe hartă, tufișurile se transformau în amfore și fiecare weekend era un labirint de senzații și amintiri.
