Cu o săptămână înainte de Ziua Femeii, abia am ieșit din sala tribunalului. Lacrimile îmi învăluiau ochii, simțeam că nu văd nimic în fața mea. O singură propoziție răsuna obsesiv în mintea mea: Δεν είστε πια σύζυγοι. De ce mi-a făcut asta? Pentru ce greșeli primesc o astfel de pedeapsă?
M-am căsătorit pe când aveam doar 18 ani. Îndrăgosteală nebună, nopți nedormite, simțeam sincer că plutesc deasupra Atenei. Cinci ani am trăit alături de el, cu un sentiment uriaș de iubire. Încercam să îi fiu mereu pe plac: îi aduceam cafeaua la pat dimineața, îi găteam felurile preferate, cele grecești și țineam casa curată mereu.
Părinții lui, însă, nu m-au acceptat niciodată. Spuneau mereu că nu sunt destul de bună pentru fiul lor, că merită o nevastă mai potrivită. Era clar că această atitudine l-a afectat mult pe soțul meu. Treptat, am observat cum a devenit distant, rece și mereu critic față de mine.
Fiul nostru avea cinci ani atunci. În primele luni, soțul meu îl iubea și îl răsfăța, dar apoi, brusc, a început să îl trateze cu răceală. Cred că socrii au jucat rolul decisiv; i-au băgat în cap soțului că băiatul nu e al lui, deși e leit tatăl său. Soțul meu a început să petreacă tot mai mult timp la ei acasă, practic s-a mutat acolo. Când revenea la apartamentul nostru, era mereu nervos și țipa la mine, pentru orice. Mă străduiam să arăt mereu bine, să am grijă de casă, dar nimic nu-l mulțumea.
Într-o seară, furia l-a copleșit și m-a lovit. Nu-am crezut că se poate întâmpla așa ceva. Încă speram că va regreta, că totul se va schimba, dar la scurt timp mi-a spus clar că nu mă mai suportă și că pleacă. M-a lăsat singură cu copilul nostru. L-am rugat să se gândească, să nu despartă familia, dar n-a vrut să audă.
Îl iubesc încă, nici nu-mi pot imagina viața fără el, chiar dacă suntem divorțați. Acum plătește o mică pensie de întreținere, doar vreo 80 de euro lunar, și mă pune să îi trimit chitanță pentru fiecare cent cheltuit. Dacă cumpăr pâine, trebuie să fotografiez bonul și să i-l trimit. Trebuie să cer bani mereu, iar el nu are nicio grijă pentru băiatul nostru.
Foarte rar își vede fiul, iar dacă îl ia cu el pentru o zi, băiatul simte răceală. Nu vrea să petreacă timp cu tatăl lui, căci simte cât de distant este. Soțul meu zice că eu îi pun copilul împotriva lui, dar nu e adevărat. Eu nu reușesc să accept despărțirea, plâng în fiecare zi. De atunci, am slăbit și am căzut în depresie. Am ajuns să îl cert pe fiul meu, deși știu că nu ar trebui.
Cum merg mai departe cu inima sfâșiată? Zilnic îi verific pagina de Facebook, îl urmăresc fantomatic. Așa am aflat că urmează să se recăsătorească, și vestea m-a doborât. Înțeleg de ce nu ne mai vizitează des și de ce copilul nici nu-l mai caută. Rațiunea îmi spune că e încheiat, inima mea nu vrea să înțeleagă. Cum să rezist, cum să trăiesc cu durerea asta?
