Rea întârziase din nou la muncă, dar lui Dimitris nu-i păsa absolut deloc; oricum, el se purta mereu de parcă ar fi fost centrul întregii Attice. Omul era convins că știe totul mai bine decât filosofii lui Socrate și nu rata vreo ocazie să-și împărtășească înțelepciunea cu oricine era la îndemână. După el, Rea nu făcea niciodată nimic bine și i se părea că fata asta n-a învățat nimic nici după patru ani de universitate. Nu contează ce realizări avea, că diplomă, că promovare, Dimitris găsea un mod să le minimalizeze cu un hm superior din vârful canapelei. Rea a răbdat în tăcere, o vreme vedând doar cu ochelari de soare roz, dar aceștia se decolorează rapid când viața și lumina adevărului pătrund în casă.
Zi după zi, Rea devenea tot mai iritată de atitudinea soțului ei, care avea impresia că Athina îi aparține personal, inclusiv telecomanda de la televizor. Se obișnuise să-l ignore și să-i facă pe plac de dragul liniștii, că de altfel îi suporta monologurile interminabile despre cum ar trebui să gătească musaca, altfel e rușine pe neam. Totuși, într-o zi, răbdarea i-a ajuns la fundul Mării Egee. Și-a zis că gata, e momentul să-și apere teritoriul, ca o adevărată amazoană urbană.
Când s-a întors Dimitris de la biroul lui din Syntagma, a intrat grațios în bucătăria unde Rea și fetița lor, Eleni, luau cina, cu bocancii plini de noroi de pe strada Kolonaki. Podeaua, proaspăt spălată și mirosind a lavandă, avea să sufere. Rea i-a cerut calm, dar hotărât, să se descalțe evident, Dimitris era prea ocupat gândindu-se la cât de greu e viața de bărbat pentru a o asculta. După vreo două încercări și-un oftat demn de tragediile grecești, Rea i-a repetat cererea de parcă era o preoteasă la Eleusis. Asta l-a năucit pe Dimitris, care s-a inflamat instantaneu, ca uleiul încins pentru loukoumades.
A urmat o discuție aprinsă, cu accente de dramă antică, în care Rea și-a spus părerea cu voce tare și clară vezi Doamne, cine-i stăpânul casei, până la urmă? S-au scos la iveală iritări vechi precum statuia lui Apollo de la Delphi. Femeia și-a turnat tot oful, criticând educația spartană a lui Dimitris și amintindu-i delicat de succesele ei, pe care el le trata cu indiferență olimpiană. I-a spus clar să anunțe din timp dacă are pretenții, că nu-i la taverna din port să comande pe loc.
Până la final, Rea și-a rostit răspicat intențiile: nu-i mai gătește după chef și nu mai urmează instrucțiuni ca o armată de hopliți. Autonomia e sfântă, așa că și-a declarat independența era pentru prima dată, după ani, când se simțea ușoară cât o briză venită de pe insula Andros.
A ieșit din casă cu un sac de gunoi plin cu paste și cârnați, gata să îi arunce la tomberonul din Piața Viktoria, simțindu-se brusc învingătoare chiar dacă erau doar niște makarounes pe care altădată le-ar fi mâncat la cină. Dimitris a protestat isteric, dar Rea n-a mai dat doi bani (sau mai bine zis, doi euro). După două ore, s-a întors leoarcă de la ploaia torențială, tremurând de frig. Surprinzător, Dimitris a sărit să o ajute, i-a adus niște haine uscate și un ceai fierbinte cu lămâie (nu, nu era metaxa).
A încercat să stea de vorbă cu ea, dar Rea i-a reamintit fără menajamente că nu mai tolerează comportamentul lui și i-a dat de ales: ori schimbare, ori adio. Dimitris a prins ideea, cu greu, și s-a gândit că, de dragul fetelor lui, ar fi cazul să lase filosofia și să treacă la fapte.
Rea a insistat să fie clar: să nu se prefacă, ci să schimbe cu adevărat. Dimitris a promis solemn, ca un politician înainte de alegeri. Drept dovadă, a gătit el însuși o carbonara pentru Rea (nu ieșit fabulos, dar nici nu contează). Asta a fost începutul unei reforme, iar casa lor a început să semene mai mult cu un cămin, nu cu un stadion de fotbal plin de critici. Cine știe, poate chiar vor trăi armonios, după modelul democrației elene fiecare cu dreptul la cuvânt și cu vot egal la desert!
