Chiar înainte de a mă căsători, în visul meu am auzit vocile prietenelor, ca un cor vechi sub cerul plin de lămâi, spunând că un bărbat grec, odată trecut pragul căsătoriei, vede femeia doar ca pe un lucru al lui, ca pe un tablou vechi în casa bunicilor din Salonic, și că adevărata lui față o vei vedea abia atunci, ca o mască ce cade cu zgomot.
Și totuși, eu, Amalia Papadopoulou, visam, pluteam într-un nor dulce de naivitate. Credeam că Andreas, logodnicul meu, era diferit. Înainte de nuntă îmi trimitea scrisori parfumate cu iasomie, rostea vorbe moi ca mierea de pin, mă ținea de mână pe sub măslini, frica de-a nu mă supăra i se vedea în ochi de fiecare dată când lumina din Piața Syntagma scădea la apus. Visele mele se clătinau lin sub briza Egeei, și-am uitat să ascult glasurile acelor prietene.
După nunta ca un vis pe o plajă ascunsă din Tinos, totul s-a schimbat parcă fără vreun motiv, așa cum marea devine uneori violet. Andreas a început să șoptească cuvinte reci la adresa mamei mele, Eleni, întrebând mereu: Pentru ce mă sună atât de des? De ce vine duminica la cafea cu loukoumades? Am tăcut, de teamă să nu zguduie casa noastră de carton și de teamă să nu ajung în piață bârfită de vecine. I-am spus mamei să nu mă mai caute așa des, să ne ascundem gândurile ca niște stafide în plăcinta cu brânză.
Dar timpul curgea, visul meu devenea altfel. Rămasă însărcinată, am pierdut locul de muncă la librăria din Plaka; mi-au spus că nu pot să mă întorc, contractul meu era ca o pasăre zburată în vânt. Am rămas în pat, cu medicul spunând să nu mă mișc, și în fiecare seară ascultam valurile din amintire. Atunci Andreas a început să oftă adânc și să-și scuture capul: Toată ziua stai în casă, Amalia, și nu faci nimic…, ca un ceas care bate același ceasornic de fiecare dată când se lasă seara peste Acropole.
Am tăcut din nou, era teamă în inimă; dacă rămâneam singură, ce făceam cu fetița nenăscută? Odată cu nașterea Eris, lumea a devenit și mai ciudată. Andreas a cerut să fie tratat ca un zeu antic, așteptând să stau la ușă, să-i dau papucii cu blană moale, să găsească totul pe masa din bucătărie, de la souvlaki la supă de linte, mereu cald, mereu proaspăt. Pruncul nostru era doar al meu, în jocul acesta vechi, și totul devenise apă grea ce mă trăgea la fund.
Într-o dimineață cețoasă, am pus toate lucrurile mele și pe Eris într-un geamantan roșu și ne-am dus la mama în Pireu, sub trompetele vapoarelor care plutesc ca niște vise neîmplinite. Două luni nu l-am văzut pe Andreas, nici nu i-am rostit numele, iar zilele a început ușor să se coloreze din nou. Am găsit un loc de muncă înapoi, vindeam bijuterii micuțe în Monastiraki, și priveam soarele țesând aur pe umeri.
Într-o zi ciudată, cu cerul alb, Andreas a apărut la ușa noastră, slab, în haine vechi, ochii triști ca statui de marmură. Era în genunchi, și vocea lui suna ca un cântec spart: Iartă-mă, Amalia…. I-am spus, visând parcă din altă lume, că accept să ne încercăm viața din nou doar dacă va merge la un curs de gătit. Să învețe să facă el mâncare, să dea cu mopul, să amestece în tava cu spanakopita când eu mă voi întoarce acasă. A zis că va încerca. Poate acum, visul nostru are alt gust ca o salată de portocale și menta.
