O țin minte pe mama încă de când eram bebeluș. De atunci era mereu lângă mine, în mica noastră garsonieră din Salonic. Nu am avut niciodată pe altcineva. Tatăl meu, Panagiotis, ne-a părăsit pe mine și pe mama mea înainte ca eu să mă nasc. Era seară, iar eu, micuțul Nikos, i-am promis că voi fi γενναίος și voi aștepta cuminte să se întoarcă acasă.
Am numărat ceasurile, una, apoi două; mama nu s-a întors. Aveam doar cinci ani. Am izbucnit în lacrimi și am intrat în dormitor, poate era acolo. Dar patul era gol, iar papucii ei de la intrare dispăruseră. Simțeam fiorii fricii în tot corpul. M-am întins și, obosit, am adormit lăcrimând.
Soarele dimineții a intrat timid pe fereastra micii noastre camere. Am tresărit, sperând că mama mea a venit înapoi. Din instinct, am luat din nou la rând toate camerele. Nu am mers la vecinul nostru, domnul Vasos, pentru că mama mereu îmi spunea să-l evit om aprig la mânie și prieten cu sticla. De el mă temeam cel mai mult.
Am ieșit în stradă, pe trotuarele aglomerate din Salonic, crezând că o voi vedea, poate, printre trecători. Toți oamenii erau preocupați de ale lor, nimeni nu dădea atenție unui copil pierdut. Am obosit repede și m-am așezat pe o bancă în Piața Aristotelous. Lângă mine stătea o bătrână, doamna Eleni. Mi-a aruncat o privire, văzându-mi lacrimile. M-a întrebat ce s-a întâmplat.
Πήγαινε σπίτι, παιδί μου, mi-a zis, crezând că am făcut cine știe ce prostie, și mi-a întins un măr din plasa ei. Nu m-am oprit însă din căutare. Ceilalți adulți mă priveau doar pe deasupra; nimeni nu voia să se amestece.
La un moment dat, simțeam că nu mai pot. Am adormit pe o bancă din parc, cu speranța că mama va apărea. Seara s-a lăsat, venea frigul și foamea. Cineva a chemat poliția. Așa am ajuns la secția de poliție, unde după câteva ore, m-au dus într-un loc nou, în grija unei mătuși, Maria.
„Θέλω τη μαμά μου!” am strigat printre sughițuri, dar în camera aceea nu era nicio mamă. O altă femeie, doamna Sofia, mi-a adus haine curate și m-a ajutat să mă schimb. M-a ținut de mână, m-a condus printre alți copii ca mine. Am găsit un colț unde m-am sprijinit de perete și am rămas acolo multă vreme, amețit, realizând cu inima frântă că mama mea era prea departe și nu va mai veni să mă ia acasă.
PS: Mama mea, Eleni, a fost lovită mortal de o mașină chiar în seara în care a plecat de acasă…
Acea zi m-a învățat că viața poate fi nedreaptă și dureroasă, dar și că uneori, singura putere pe care o avem este să găsim curajul să mergem mai departe, chiar și atunci când totul pare pierdut.
