Povestea mea s-a întâmplat acum vreo cincisprezece ani. O fetiță de la orfelinat m-a privit fix cu ochii ei mari, verzi ca smaraldul, și, după ce m-a scanat câteva minute bune de parcă negociam la piață pentru ultimul cozonac, mă întreabă brusc:
Έχετε κόρη; (Aveți o fiică?)
Am rămas blocată, parcă atinsă de o sticlă de apă minerală de la Loutraki:
Όχι, δεν έχω, απάντησα, surprinsă.
Ea a oftat din tot sufletul și, cu privirea aceea care te răstoarnă de pe scaun chiar și într-o cafenea aglomerată din Plaka, îmi spune:
Δεν θα ήθελες να έχεις; (Nu ți-ar plăcea să ai una?)
Și n-am apucat să-mi caut cuvintele că îmi și trântește:
Μπορώ να γίνω εγώ η κόρη σας! Αν θέλετε φυσικά… (Pot să fiu eu fiica ta, dacă vrei, firește…)
Mintea mea era deja la Syntagma, încercând să prind metroul. Am un băiat de 20 de ani, mă gândeam eu. Chiar nu mă gândeam să mai încep povestea de la capăt. Dar replica ei, Μια κόρη ποτέ δεν είναι περιττή (O fiică nu e niciodată de prisos) și ochii aceia imenși s-au lipit de sufletul meu ca lipiciul de feta.
Întotdeauna am visat la o fiică. Să o îmbrac ca pe o mică gereidissa, să-i cumpăr rochițe, bentițe, păpuși, să ne jucăm cu rujurile mele ieftine și să facem balerine improvizate în sufragerie. Dar am avut băiat și nu am avut curajul sau energia! să mai încerc o dată. Deci, logic, ce să mai cresc și o fată, la vârsta mea? Mai ales că am visat atât, eram sigură că realitatea ar fi fost mai zgomotoasă decât o nuntă grecească.
Φυσικά και θα ήθελα! (Bineînțeles că mi-ar plăcea!), i-am spus, iar ea s-a aruncat în brațele mele cu o căldură rară, de parcă ne știam de la parada de Paște.
Prin acea îmbrățișare, mi-a transferat toată dragostea pe care o adunase în anii săi petrecuți la orfelinatul de lângă Pireu. Eleni avea cinci ani. A ajuns la orfelinat când avea un an și jumătate, după ce părinții ei au avut un accident rutier teribil, pe undeva prin Attica Odos, într-un accident în care au murit șapte oameni. De-atunci Eleni a visat la o familie, dar pentru că orfelinatele de la noi sunt pline până la refuz, visul ei a tot fost amânat.
Ați fi râs dacă ați fi văzut cât de fericită era să-și cunoască noii rude, să memoreze numele tuturor unchilor, mătușilor, verișorilor din Salonic până-n Patra. Toată lumea s-a îndrăgostit instantaneu de ea pentru că era o fetiță incredibil de dulce. Soțul meu, Panos, era inițial ceva mai sictirit și circumspect, că deja vedea facturile crescând, dar în primul minut a capitulat în fața farmecului Elenei. Imediat a început să ne spună μαμά și μπαμπά, iar soțul meu n-a mai vrut să se despartă de ea nici dacă îi promiteam excursie la Mykonos.
Eleni s-a descurcat minunat din prima, a prins rapid ritmul colegilor și când a intrat în clasa întâi la școala din cartier a ieșit deja în evidență, cu logica și inteligența ei. Pe lângă asta, și-a găsit de curând o nouă pasiune: Eleni scrie poezii. A devenit favorita tuturor rudelor și vecinilor. Eu îi mulțumesc sorții că într-o zi am ajuns la acel orfelinat din Pireu, să verific una-alta… și am plecat de acolo mamă de fată, ca la finalul unei comedii bune grecești!
Niciodată o fiică nu este de prisos. Pe cuvântul unei mame adoptive cu suflet mare și ușor ironic!
