Totul părea în regulă. La ecografie, copilul meu era perfect sănătos. Dar nașterea a fost grea. Am adus pe lume o fetiță, însă cu probleme serioase. Probleme atât de mari, încât medicii au început să mă sfătuiască să renunț la ea.
Fetița era la incubator. Când soțul meu, Nikos, a venit la spital, doctorul i-a spus că prunca probabil nu va supraviețui, iar dacă va trăi, va fi o povară pentru familie. Nikos a stat pe gânduri multe zile și, la final, a decis că ar fi mai bine să o lase, pentru a nu-și distruge viața. Nu am spus nimiceram copleșită de durere.
Însă, înainte să fiu externată, am zis clar că eu nu-mi abandonez fiica. Soțul meu și-a strâns lucrurile și a plecat. M-am întors acasă cu bebelușul în garsoniera mea din Atena. Eram complet singură. Am hotărât să lupt pentru fetița mea, Eleni. Am fugit în fiecare zi pe la spitale, la doctori, nu am lăsat nicio ocazie să-mi scape. Și au început să apară și rezultatele.
Am găsit sprijin la alte mame care treceau prin situații asemănătoare cu copiii lor. Într-o zi, la spital, am cunoscut un bărbat pe nume Stavros. Mi-a povestit și el viața lui: soția l-a părăsit pentru un tânăr, nu făcuseră copii, el rămăsese singur.
S-a uitat la Eleni cu atâta iubire, că mi-au dat lacrimile. M-a ajutat cu tot ce a putut: sfaturi, susținere, chiar și bani. Între noi s-a legat o strânsă prietenie, iar la scurt timp, nu am mai vrut să ne despărțim. Ne-am căsătorit la primărie și am făcut o mică petrecere cu prietenii apropiați.
Acum, Eleni este aproape perfect sănătoasă. Iar mica noastră familie s-a mărit: avem și un băiețel, Andreas. Trăim împreună, ne susținem reciproc, și privesc cu încredere spre viitor.
